Proloagele

Povestit-a oarecare din părinţi că în Tesalonic era o mănăstire de fecioare.

Iar una dintr-ânsele, prin lucrarea celui de obşte vrăjmaş, ieşind din mănăstire, a căzut în desfrânare.

Apoi, cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, căindu-se, s-a întors la obştea ei şi, căzând înaintea porţii, s-a sfârşit.

Şi s-a descoperit unuia din Sfinţi moartea ei. Şi a văzut pe Sfinţii îngeri venind să-i ia sufletul, iar pe draci venind pe urmă. Şi s-a făcut vorbă între dânşii. Sfinţii îngeri ziceau că în pocăinţă a venit, iar diavolii împotrivă grăiau, zicând că lor le slujeşte de multă vreme. Şi, cum s-a pocăit, că nici n-a ajuns să intre în obşte? Şi au zis îngerii că Dumnezeu, de când a văzut paşii ei plecaţi spre mănăstire, a primit pocăinţa ei, că pe pocăinţă ea era stăpână, prin ţelul pe care şi l-a pus, iar Stăpânul vieţii este Domnul tuturor. Deci, întru acestea ruşinându-se, diavolii s-au depărtat.

Iar cel ce a văzut descoperirea, a povestit-o celor de faţă.

Zis-a ava Amonie: ,,De va voi omul, de dimineaţa până seara ajunge la măsura dumnezeiască".

Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, cuvânt despre un tânăr ce a ferecat o cruce a unui patrician.

A fost un oarecare tânăr isteţ, ştiind a fereca din aur tot felul de podoabe.

Şi acestuia i-a poruncit un patrician să-i facă o cruce şi să o ferece cu pietre scumpe, ca să o dea pe ea la biserică. Şi, dându-i lui aurul, l-a slobozit.

Iar tânărul a cugetat, zicând: „Mare lucru este, cu adevărat, mântuirea patricianului, de vreme ce atâta aur a cheltuit la lucrul Domnului".

Şi a zis: „Deci, pentru ce n-aş adăuga şi eu aur la crucea aceasta, ca să iau plată? Ca să-mi socotească şi mie Hristos, ca pe cei doi bani ai văduvei aceleia?"

Şi gândind aşa, şi-a adăugat aurul său, zece galbeni. Iar după ce a făcut crucea, a adus-o patricianului, vrând să pună într-însa pietrele cele scumpe.

Şi a început senatorul a cumpăni crucea şi a descoperit în cruce mai mult decât aurul său.

Şi a zis tânărului: „De ce ai făcut această înşelăciune, că ai amestecat aurul cu ceva, vrând să ascunzi pentru tine o parte din aurul meu ?"

Atunci tânărul i-a spus lui tot adevărul şi a zis: „Însuşi Ştiutorul de inimi, Acela, ştie că nu am tăinuit aurul tău, ci şi pe al meu l-am adăugat. Că aşa mi-am zis: 0, cât bine a făcut patricianul sufletului său de a adus atâta avere lui Hristos Dumnezeu! Şi am zis: Voi adăuga şi eu aurul meu, ca să iau plată cu dânsul, ca să primească, adică, şi de la mine Hristos, cum a primit cei doi bani ai văduvei".

Deci, patricianul s-a minunat mult de aceasta şi a zis: „O, fiule, oare, aşa ai cugetat, ca să faci acest bun lucru?"

I-a zis lui tânărul: „Adevărat, stăpâne, precum ţi-am spus ţie".

Iar patricianul iarăşi a zis tânărului: „De vreme ce aşa ai cugetat şi toată buna ta avere ai dat-o lui Dumnezeu, voind să ai parte cu mine, iată, din ziua de astăzi, fiu al meu te voi face pe tine şi moştenitor a toată averea". Însă de aceasta se cade şi noi a proslăvi pe Dumnezeu, Acela ce dă răsplătire şi acum, în viaţa de aici, şi în veacul ce va să vie, celor ce aduc la Dânsul daruri cu dreptate agonisite".

Şi aşa, vieţuind cu dragoste în lume, mântuire şi-a câştigat.

Întru această zi, cuvânt pentru pocăinţă.

Într-o cetate a fost un episcop care, după reaua meşteşugire a diavolului, a căzut în desfrânare.

Deci, într-una din zile, făcându-se adunare în Biserică, neştiind nimeni de păcatul lui, după ce s-a adunat tot poporul, s-a mărturisit singur înaintea tuturor, zicând: „Eu în desfrânare am căzut".

Şi, intrând, şi-a pus omoforul său pe altar, zicând: „De acum eu nu mai pot să vă fiu vouă episcop".

Şi a strigat tot poporul cu plângere, grăind: „Păcatul tău asupra noastră să fie, părinte, numai tu să ne fii la episcopie".

Şi după multă rugăminte le-a zis lor: „De voiţi să rămân la episcopie, să faceţi ceea ce vă voi spune".

Şi a poruncit să încuie uşile cele de pe lături. Şi s-a aruncat pe sine lângă o singură uşă cu faţa în jos şi a zis către popor: „Să nu aibă parte de Dumnezeu acela care, ieşind, nu mă va călca pe mine cu picioarele!"

Şi au făcut după cuvântul lui. Iar când şi cel mai de pe urmă ieşea, a venit din cer glas, grăind: „Pentru smerenia lui cea multă, am iertat lui păcatul".

Şi, aceasta auzind, tot poporul a preaslăvit pe Dumnezeu.

Grăiau despre ava Sisoe că vieţuia în mănăstirea Arselaitului, iar un alt stareţ era bolnav într-o altă lavră.

Şi dacă a auzit, s-a necăjit de vreme ce postea câte două zile.

Şi, ziua când a auzit, îi era ziua întru care nu mânca. Şi a zis întru sine: „Ce voi face? De voi merge, mă vor sili poate fraţii să mănânc. Iar de voi rămâne până dimineaţa, dacă, cumva, va muri? Deci, voi merge şi nu voi mânca".

Şi aşa a mers flămând; şi porunca lui Dumnezeu săvârşind şi postul păzindu-şi.

Ne spunea nouă Isaac monahul:

„Mi s-a întâmplat oarecând gâlceavă cu un frate şi aveam asupra lui mânie. Deci, lucrându-mi lucrul meu, îmi aduceam aminte şi mă scârbeam ca un smintit, şi am petrecut toată ziua aceea în zadar, neştiind ce voi face.

Şi iată, un tânăr a intrat la mine prin uşă şi, nefăcând rugăciune, mi-a zis mie: „Te-ai smintit, dă-te mie, ca să te îndreptez eu".

Iar eu i-am zis lui: „Du-te de aici şi niciodată să nu mai vii, că tu nu eşti de la Dumnezeu".

Şi mi-a zis mie: „Mi-e jale de tine că îţi pierzi lucrul tău, însă, iată, al meu eşti".

Iar eu i-am răspuns lui, iarăşi: „Al lui Dumnezeu sunt şi nu al tău, diavole".

Şi mi-a zis mie: „Cu adevărat, Dumnezeu ne-a dat nouă pe cei ce ţin mânie şi au pomenire de rău, iar tu ai trei săptămâni de când te-ai mâniat şi vrăjmaş eşti aproapelui tău".

Iar eu i-am zis lui: „Minţi".

Mi-a zis mie: „Să ştii că gheena cea arzătoare îi are pe cei ce ţin pomenirea de rău. Tu ai răutate către dânsul, iar eu sunt pus peste cei ce au pomenire de rău şi, iată, al meu eşti".

Şi a pierit. Deci, după ce am auzit acestea, m-am dus la fratele acela şi m-am închinat lui şi ne-am împăcat.

Şi, întorcându-mă, am aflat cele lucrate de mine cu mâna şi rogojina pe care mă închinam arse de diavolul.

Întru această zi, învăţătură a Sfântului Vasilie.

„Să fii de-aproape râvnitor celor ce vieţuiesc drept, şi faptele acestora să le scrii în inima ta. Să te socoteşti a fi din cei puţini, că anevoie, zicea, va intra bogatul întru împărăţia Cerului; drept aceea, şi cei ce intră întru dânsa, puţini sunt. Să nu socoteşti pe toţi din mănăstire că se mântuiesc. Că mulţi vin la viaţa cea cu faptă bună, dar puţini dintr-înşii primesc jugul ei, că a acelora ce se silesc este Împărăţia Cerului şi cei silitori o apucă pe ea. Silinţă numeşte cuvântul Evangheliei supunerea trupească, adică ascultarea de învăţătura lui Hristos, cu lepădarea voilor şi a odihnei spre paza poruncilor Domnului!"

Doi fraţi trupeşti s-au lepădat de lume. Dintre ei, unul ce şedea în muntele Eleonului, înfocându-se la inimă, într-o zi de mare umilinţă, s-a pogorât în Sfânta Cetate. Şi mergând la dregător i-a mărturisit lui păcatele sale, zicându-i: „Pedepseşte-mă după lege".

Iar dregătorul, minunându- se, a zis fratelui: „Cu adevărat, omule, pentru că tu singur ai mărturisit, eu nu îndrăznesc a te judeca pe tine mai înainte de judecata lui Dumnezeu, că poate te-a şi iertat."

Deci, ducându-se fratele, şi-a pus fiare la picioare şi la grumaji şi s-a încuiat pe sine în chilie.

Iar când venea vreodată cineva, şi-l întreba, zicând: „Cine ţi-a pus ţie, părinte, acest fel de fiare grele?", el răspundea : „Dregătorul."

Deci, mai înainte de sfârşitul său cu o zi, un înger, stând înaintea lui, i-au căzut îndată fiarele de la dânsul.

Şi a doua zi, venind cel ce slujea lui şi întrebându-l cine a dezlegat fiarele de pe dânsul, a răspuns: „Fratele, cel ce a dezlegat păcatele mele. Că s-a arătat mie ieri, zicând: lată, pentru răbdarea ta, s-au dezlegat toate păcatele tale. Şi s-a atins cu degetul lui de fiare şi îndată au căzut de la mine".

Şi acestea zicând, fratele a adormit numaidecât.

Dumnezeului nostru slavă!

Luna lui septembrie in ziua dintai: Începutul Indictionului, adica al noului an bisericesc.

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Simeon Stâlpnicul (†459).

Slăvitul Simeon a fost din părțile Ciliciei, dintr-un sat ce se numea Sisan, fiu al unor părinți creștini, Susotion și Marta, și de copil era cioban la oile tatălui sau. Pe când avea treisprezece ani, într-o vreme de iarnă, când oile, din pricina zăpezilor mari, n-au fost scoase la pășune, fericitul copil a intrat în Biserica, Duminică fiind, cu părințîi săi și a auzit pe Domnul din Sfânta Evanghelie, fericind pe cei săraci, pe cei blânzi, pe cei curați cu inima și a întrebat pe un cinstit bătrân: "Ce sunt cuvintele acestea?" Iar bătrânul, fiind călăuzit de Duhul Sfânt, i-a descoperit lui calea cea duhovnicească a viețîi, adică urmarea lui Hristos în curăție și înfrânare, în desprinderea de lume și în slujba rugăciunii și a dragostei de Dumnezeu și de semeni, calea cea strâmtă a împăcării, care duce la fericită împlinire a viețîi de aici și de dincolo de moarte.

Deci, sămânța căzând în pământ bun, a înflorit îndată în el dorința de a trăi după cuvântul Evangheliei și, fără să se mai întoarcă acasă, a intrat într-o mănăstire, la loc singuratic, numită Ograda, primit de starețul Timotei, după șapte zile de așteptare la porțile mănăstirii. În scurtă vreme a învățat pe de rost toată Psaltirea, cum se cerea pe atunci celor ce voiau să fie călugări, și a deprins ușor toată pravilă mănăstirii, încât, după doi ani Cuviosul Simeon, simțind nevoia unor osteneli călugăreșți mai grele, a primit sfatul starețului sau să meargă într-o mănăstire cu pravilă mai aspră, că să nu descurajeze pe frațîi cei neputincioși. Și așa a intrat fericitul în mănăstirea cu viață mai aspră, a marelui ava Eliodor, dar și aici fericitul întrecea nevointele tuturor, încât a fost sfătuit să ducă o viață de pustnic. Drept aceea, slujitorul lui Dumnezeu s-a liniștit într-o pustie, la poalele muntelui Telanis, unde a aflat o chilie mică, și a petrecut acolo timp de trei ani.

Aici s-a suspus pe sine la încercare cu post de patruzeci de zile, că Moise, și că Ilie și că Însuși Domnul nostru. Și-l ruga Cuviosul pe bătrânul Vassus, îndrumătorul duhovnicesc al locului aceluia, să-i astupe ușa chiliei, că să stea fără mâncare, în vremea celor patruzeci de zile. Dar acesta nu s-a învoit cu o măsură de ucidere de sine că această, decât punându-i în chilie zece pâini și un urcior cu apă, că, de va avea nevoie, să guste și să se întărească; și așa i-a astupat ușa. Și, trecând patruzeci de zile, s-a întors Cuviosul și deschizând ușa, l-a aflat pe acesta la pământ, zăcând că un mort, iar pâinea și apă neatinse. Și, luând un burete, i-a spălat și i-a răcorit gură lui, rasufland puțîn Cuviosul, l-a împărtășit pe el cu Sfintele Taine, după care, primind puțînă hrană ușoară, s-a întărit. Și acest dar de înfrânare îl spunea Vassus multor frați, că un lucru de folos, iar Cuvisoul, de atunci, în toți anii, în Postul cel mare, așa poștea, douăzeci de zile rugându-se neîncetat în picioare, iar douăzeci de zile șezând, de osteneală.

Și, ducându-se vestea despre el, că primise darul tămăduirii bolilor, mulțime de oameni alerga spre dansul, unii cu bolnavii lor, alțîi de necazuri și de ispite fiind cuprinși, și fiecare nu se întorcea deșert, ci primea, unul tămăduire, altul mângâiere, altul un ajutor de folos, și cu bucurie se duceau la casele lor. Și puteai să vezi la dansul, că râurile de pretutindeni, adunându-se felurimi de popoare, de semințîi și de limbi: ismailiteni și perși, armeni și iberici, britani și italieni, creștini și păgâni, luând binecuvântare de la dansul. Și, tulburat fiind fericitul de o cinstire că această și de neodihna, a aflat un chip străîn de a scapă de impresurarile omeneșți: s-a gândit să-și zidească un stâlp. Deci, a zidit stâlpul și pe el o chilioara strâmtă și, acolo sudindu-se, petrecea în post și rugăciune; și a fost întâiul stalpnic. Și era acel stâlp înalt că de șase coti, iar mai pe urmă și-a zidit Sfântul alți stâlpi și mai înalți. Și așa petrecea, udandu-se de ploaie, arzandu-se de zăduf și inghetand de frig și vorbind poporului de două ori pe zi; iar hrană lui era lintea muiată și, că băutură, apă.

Și auzind părințîi din pustie, se minunau de străînă lui petrecere. Și au trimis la dansul că să vadă ce duh locuiește în el, zicând: "Pentru ce nu mergi pe calea părinților și altă cale nouă ai aflat? Deci, pogoară-te de pe stâlp și urmează viețîi pustnicilor". Și părințîi pustnici i-au învățat pe trimiși că, de se va arată nesupus, cu silă să-l tragă jos de pe stâlp, iar de va ascultă și de va voi singur să se pogoare, să-l lase pe el și să stea așa cum a început, cunoscând că este de la Dumnezeu. Deci, ajungând trimișîi soborului sfinților pustnici și spunându-i hotărârea lor, el îndată a pășit cu piciorul pe scară, vrând se se coboare. Dar trimișîi strigara: "Nu te pogora, sfinte părinte, ci petreci cum ai început. Acum știm că lucrul tău este de la Dumnezeu, Care de folos să-ți fie până la sfârșit".

Puterea cuvintelor lui, asprimea viețîi lui și strălucirea minunilor lui, marea lui iubire de oameni în suferință și înțelepciunea lui au întors la Dumnezeu un mare număr de necredincioși. Împărațîi Teodosie cel Tânăr (408-450) și Leon cel Mare (457-474) îi cereau sfatul și rugăciunile, împăratul Marcian (450-457) a îmbrăcât haine străine, că să-l poată auzi mai bine. Cu sfatul sau, Eudoxia împărăteasa s-a lepădat de rătăcirea lui Eutihie, pe care o cinstea, și foarte minunat a fost pentru toți oamenii din vremea lui. Și așa, a trăit Sfântul până în anul 459, când Domnul l-a chemat la El.

Dumnezeului nostru slavă!